Despre Adolescență - sec. XXI (2)
Pentru această postare din seria #geninsider, v-am pregătit ceva total deosebit! PARTEA A DOUA
Astăzi, vă încântăm cu ceva foarte special. Voluntarii festivalului au pregătit o colecție de texte și desene, pe baza următoarelor cinci teme: evenimente istorice majore, vicii, social media, adulții în viața adolescenților, adolescenții în viața adulților, care au ca scop punerea sub lupă a adolescentului contemporan și cum contextul socio-politic îi influențează în viața de zi cu zi.
Adulții în viața adolescenților
Cred cu tărie că tot ce te înconjoară în copilărie, toate comentariile celorlalți, toate comportamentele la care ești expus, te afectează în moduri mult mai semnificative decât ai putea, sau cel puțin aș putea, înțelege. Unul dintre primele lucruri pe care le aude orice copil e cu cine se aseamănă. Cred că e o experiență universală să fii în vizită la prieteni de familie și să auzi ca sunet de fundal, încercând parcă să-ți întrerupă jocul, o conversație despre cum semeni cu unul dintre părinții tăi.
Mereu m-am simțit inconfortabil gândindu-mă la asemănările dintre mine și ai mei. Prietenele mamei îi explicau cum aveam ochii identici cu ai ei, iar eu mă gândeam la cum nu am simțit niciodată că ea mă ascultă până la capăt când îi povesteam ceva. Mama tatei îi zicea cum semănăm leit, cum suntem „trași la indigo”, iar eu mă gândeam la felul în care simțeam că se află un ocean între noi din cauza unei deficiențe evidente de comunicare și încredere. Mereu m-am gândit că sunt departe de a fi definită de însușiri, chiar și ușor similare. Dar cresc. Mă uit la mine și văd părți de la ei amândoi. Mi-e frică de ideea de a avea copii, de a pasa aceeași moștenire de imaturitate și traume nerezolvate. Pot să neg cât vreau, sunt produsul caracterelor lor, ale oamenilor care m-au înconjurat dintotdeauna, care s-au străduit să nu fie produsul oamenilor care i-au înconjurat pe ei, care mă iubesc în felul lor stângaci, neajutorați.
Întotdeauna spun „bună ziua” când întâlnesc pe cineva, spun „mulțumesc”, „scuze” și „cu plăcere”, încerc să am o atitudine pozitivă față de ceilalți, indiferent de cum mă simt, pentru că mă gândesc „ce ție nu-ți place altuia nu-i face”, încetez să mai vorbesc cu oamenii care mă deranjează, fără să le spun că m-au supărat și de ce, mă feresc să-mi exprim sentimentele indiferent de circumstanțe, indiferent de cine întreabă. Nu cred că o să scap vreodată de deprinderile astea, nu știu dacă pot. Dacă prin absurd, s-ar putea, aș mai fi eu fără ele? Influența celor care constituie întregul tău univers la o vârstă fragedă, amprenta pe care o lasă asupra ta pare a fi iremediabilă. Asta am simțit în ultima vreme, nu pot să-mi scot gândul ăsta din minte. Ce m-a bântuit și mai tare e dacă și părinții mei s-au simțit cândva la fel.
Anton Maria-Claudia, 15 ani, HR, Colegiul Național „Unirea” Focșani
Uneori adolescența se simte precum o câmpie infinită și plină de flori, pe care poți alerga în voie, în orice direcție, la nesfârșit, umplându-ți plămânii de aerul curat și de parfumul cupelor multicolore. Alteori, însă, e ca și cum deasupra ta e așezat un capac de sticlă opacă. Lumina soarelui nu pătrunde suficient în interior, astfel că pare înnorat mereu, iar aerul devine înăbușitor, sufocant și de nesuportat. Oricât lovești în pereții de sticlă, o mână nevăzută apasă neîncetat capacul, blocându-te înăuntru, sufocat de presiunea unor standarde care ți se impun.
Pentru mulți dintre noi, acea mână nevăzută este a unui adult din viața noastră. Fie că e vorba de profesorul care te-a numit incapabil, lipsit de viitor sau risipă de potențial, fie de părinții care își proiectează propriile aspirații, eșecuri sau frustrări în tine, toți au același impact: adaugă pietricică peste pietricică, bolovan peste bolovan, stâncă peste stâncă pe umerii unui puști. Am ajuns (mai mult fără să vreau) să caut validarea unor persoane adulte pe care le cunosc, să le împlinesc așteptările, să îi fac mândri, iar atunci când eșuez sunt nevoită să înfrunt dezamăgirea lor. De multe ori eforturile mele nici nu par suficiente... „Uitați ce am reușit să fac!” spun eu, „Ah, foarte frumos, dar ai fost atât de aproape să realizezi mai mult!” mi se răspunde. În această goană pentru aprobarea „celor mari”, epuizarea devine ceva comun. Adulții ne acuză de o moleșeală continuă, când în realitate doar ne sufocăm în propriul gaz. Și de fiecare dată când le faci pe plac, când ai luat un premiu sau ai urmat profilul pe care ți l-au impus ei, mâna atotputernică ridică puțin capacul de sticlă și aerul curat intră pe sub marginile lui, iar adolescentul are dreptul la un moment de respiro. Dar dacă acesta încearcă să se strecoare pe sub pereții de sticlă și să guste parfumul florilor de odinioară, capacul se trântește din nou. „Îmi țin copilul mereu sub observație, să nu-și piardă calea și să devină cineva în viață.” Poate că o fac din dragoste, dar tinerii au nevoie și să experimenteze - ca să descopere cine sunt, au nevoie să greșească - ca să învețe. Viața fiecărui adolescent nu poate fi trăită de nimeni altcineva în afară de ei înșiși, iar din acest motiv unii dintre noi se revoltă, zincând „Este viața mea și viitorul meu!”
Ne trebuie mai multe persoane adulte care să înțeleagă că vremurile se schimbă și tinerii de azi nu sunt aceiași cu cei de acum treizeci de ani, că în definitiv încă ne străduim să ne croim drumul în viață și că e în regulă să o dăm în bară. Ne trebuie o mână salvatoare care să ridice „clopotul de sticlă”.
Tulbure Diana, 17 ani, Director PR, Colegiul Național „Unirea”
Changrong Qu pentru The New York Times
Poate că m-am maturizat eu prea devreme, sau poate că împrejurările m-au împins să o fac. Încă nu știu dacă a fost o reacție voluntară sau pur și simplu tot ce mi se spunea în jur mă făcea să gândesc totul într-o altă perspectivă. „Și când o să fii mare, la casa ta, ce crezi? Că o să fie așa cum crezi tu că e?”. Poate nu, poate da, poate-mi doream să cred că pentru atât aveam și eu control: asupra viitorului. Poate-mi doream să cresc, să fiu și eu adult ca ei, să văd și eu cum ar fi. Să le înțeleg nevoile, dorințele, neajunsurile, frustrările. Doream să pot face ceva, să simt că exist, că reușesc, că nu pic. Și cumva, în acest neant se auzeau tot ei: „Atâta știi, oricum tot ca mine trebuie să faci, eu sunt taică-tu".
Mă constrângea neputința, mă termina. Mă durea că eram neînțeleasă într-o lume de oameni mari în care eram atât de mică. „Vorbește că și așa nu înțelege”. Dar înțelegeam, percepeam, vedeam, auzeam tot, și tăceam.
Și am tăcut. Liniște. Absență.
Și m-am trezit adult. Adult mult spus. Adult într-un corp de copil, cu păreri neîmpărtășite pentru că cei care nu înțelegeau ce sunt cu adevărat n-ar fi înțeles. Adult cu prea puține amintiri despre cum e să trăiești, să respiri, să te distrezi. Un copil cu fericirea într-o cușcă și cu perseverența constantă de a și găsi ceva de lucru. De a vedea ce e „greul”, de a înțelege prin ce treceau și ei. Și cumva am ajuns aici. Într-o lume cu o absență considerabilă a lucrurilor care să mă entuziasmeze în afară de muncă și task-uri până mă plângeam că nu am terminat tot ce mi propunea.
Autodisciplină. Executare. Promptitudine. Muncă. Curiozitate. Disperare. Am vrut doar sa fiu adult și cred că am uitat să fiu copil.
Farazică Ana-Maria, 18 ani, HR, Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret”
Povestea asta este despre cele 3 cuvinte care au fost auzite cu siguranță de toți adolescenții din secolul XXI și care i-au marcat pe cel puțin 50% (eu fiind printre ei), dacă nu v-ați dat seama încă, este vorba de prea cunoscutele „Pe vremea mea…”.
N-am înțeles niciodată cu certitudine de ce adulții folosesc așa des această exprimare, nu știu dacă vor să-și comunice frustrările legate de faptul că noi, în teorie, le avem pe toate, sau cel puțin mai multe posibilități și drepturi decât au avut ei, sau poate empatie pentru faptul că generația noastră avansează din ce în ce mai mult și lucrurile sunt duse în extrema greșită… cum ar fi tehnologia care și-a pus amprenta asupra tuturor. Indiferent de răspuns, cuvintele acestea „trezesc” în mine dorința de a riposta, de a demonstra că vremea noastră nu e doar lapte și miere, iar a lor nu era doar alb negru. Fapt care m-a adus în fața directorului, care nu părea prea impresionat de cele întâmplate și cu doamna profesoară între noi așteptând să fiu dojenită pentru „lipsa de respect” pe care am arătat-o.
Totul a plecat de la ora de romană, un coleg care a rugat profesoara să-i permită să plece cu 5 minute mai devreme pentru a prinde microbuzul spre casa și, bineînțeles, nelipsitele „Pe vremea mea...” urmate de remarca profesoarei cum că dumneaei a mers pe jos mare parte din viață de colo-colo și nu s-a plâns niciodată, cu atât mai mult în fața unui profesor. Nu sunt o persoană căreia îi place să intre în conflicte, nu vă gândiți că momentul acela a fost o excepție doar pentru că am menționat directorul, tot ce am făcut a fost să intervin în discuție și să spun că în vremea noastră, deși am avansat semnificabil, microbuzele au un program nu tocmai favorabil elevilor, iar statul seara prin oraș de unul singur nu este tocmai cea mai înțeleaptă alegere, fie fată sau băiat, pentru că așa este vremea noastră, avansată dar periculoasă. Ceva din cele spuse de mine nu i-au priit doamnei, apărând imediat cuvintele „Pe vremea mea…” urmate de faptul că elevii nu-și permiteau să comenteze în fața profesorilor. Dar cu ce suntem noi mai diferiți? Sigur, pe hârtie avem mult mai multe drepturi decât aveau ei pe vremea lor, cum ar fi exprimarea liberă a opiniei, dar cu ce scop dacă exprimatul opiniei, în caz că aceasta nu este echivalentă cu cea a celeilalte persoane, este considerat „comentat” sau „lipsă de respect”? Asta este primul lucru care pune o mare barieră între noi adolescenții și adulți, faptul că ei cred că le avem pe toate, de parcă noi am decis cum evoluează lumea, noi am ales perioada în care ne-am născut, posibilitățile pe care le avem sau grijile care, fără îndoială, pe vremea lor ar fi fost neînsemnate.
La început chiar asta credeam, că grijile noastre sunt minore în comparație cu cele pe care le aveau ei, până să realizez că lumea s-a schimbat și asta e complet firesc, că nu e vina noastră și cu atât mai puțin alegerea noastră și că și noi suntem relevanți în vremea noastră.
Stativă Ana-Maria, 16 ani, HR, Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret”
Madeline Cecere pentru The New York Times, „Class of 2022”
Dintotdeauna mi-a plăcut să stau de vorba cu oamenii, să ascult ce gândesc ei și să văd cum gestionează anumite situații în anumite momente. Pentru un adolescent, rolul adulților în viața lor este colosal. Cu atât mai mult bunicii și părinții trebuie sa fie prezenți atât sufletește, cât și trupește. Ei își pun amprenta și conturează portretul unui viitor adult care trebuie pregătit pentru viață, pentru a face fața tuturor situațiilor neprevăzute pe care le poate întâmpina.
În vacanța aceasta am fost să îmi vizitez bunicii. Oricât de maturi și de mari am crede că suntem, de fapt avem sufletul inundat de inocența perioadei de aur. Mereu mi-a fost de ajutor să vorbesc cu bunicii mei despre viața mea, chiar dacă de cele mai multe ori avem viziuni total opuse. Cu toate acestea, am cules mereu informațiile și sfaturile care simțeam că mă vor ajuta. Paleta de culori vii și-a pus amprenta pe câmpia înmiresmată de parfumul macilor. Sârma aurie oferea luciu orizontului. Acest peisaj mirific îmi crea o stare plăcută și armonioasă. A venit bunicul lângă mine și m-a luat în brațe. Ceva parcă se aprinsese în mine, ceva ce fusese stins acum ceva timp. Era acel sentiment de siguranța pe care ochii albaștrii ai bunicului, ca seninul cerului, mi-l transmiteau atunci când se apropia de mine. Bunicul meu a fost un om foarte dur in timpul tinereții sale, un om care se concentra strict pe plan profesional, uitând complet de familie. Acest lucru s-a schimbat, însă abia cu venirea mea pe lume, eu fiind prima lui nepoata. A devenit dintr-o dată omul acela blând, protector, săritor, gata să îmi acorde atenția pe care nu a acordat-o în tinerețe. La acel moment viața mea nu era așa de ușoară, aveam nevoie de o luminiță care sa îmi călăuzească gândirea și pașii. Era un cumul de sentimente care se adunase în sufletul meu și care îl făcea pe zi ce trece mai greu și mai greu. Pe de o parte era perioada în care eram ținută în mrejele iubirii, iar pe de altă parte neîncrederea pe care o căpătasem. Voiam doar să fac un “debate” cu bunicul și să îmi fac viața mai ușoară.
- Ce te macină? m-a întrebat
- Cred că am simțit pentru prima dată acela sentiment frumos, dar totodată greu și puternic: iubirea! am răspuns temătoare.
- Nu este momentul să îți pierzi vremea! Ești tânără. Ai un liceu de terminat, ai de învățat, iubirea mai poate aștepta. a spus el pe un ton enervant de calm. Bunicul, deși este un om foarte bun, nu poate scăpa de gândirea aceea comunistă, nepermițând modernismului să își facă simțită prezența.
- La ce vârsta te-ai îndrăgostit prima dată?
- La 17 ani. M-am îndrăgostit de bunica ta când avea doar 15 ani. Erau alte timpuri, ne puneam de foarte tineri împreună…
- Vezi, și tu ai luat-o de tânăr cu acest sentiment! Știu ca tu și bunica v-ați iubit și încă vă iubiți, iar pentru mine sunteți un exemplu demn de urmat.
- Da, așa este! Dragostea dintre noi este unică! Anul acesta facem 50 de ani de la căsnicie. Tu, însă ai alte priorități, lasă iubirea deoparte. Nu te afunda în vicii. Adolescența, perioada în care ești acum este foarte grea. Se fac cele mai grele alegeri, cele mai periculoase, așa că ai mare grijă.
- De ce spui asta? De ce este o perioadă așa de grea, în viziunea ta? Eu consider că este una foarte frumoasă, trăită la maxim, încărcată de diferite trăiri, senzații și emoții.
- Pe timpul nostru adolescența era altfel! Bunica ta știa să aprecieze orice îi ofeream. O scoteam la cinematograf, o duceam la cofetărie și o făceam să se simtă cea mai prețioasă. Voi, copiii din ziua de azi, nu vă mai bucurați de lucrurile mici, care odată contau…
Am stat și am reflectat ore întregi asupra situației și asupra conversației cu bunicul, care m-a făcut să realizez cât de important este să știi să apreciezi lucrurile mici. Iubirea nu este doar o senzație și o trăire, ci este acea liniște interioară în atâta gălăgie cotidiană. Adulții pot aduce o rază de soare în viața unui adolescent printr-un sigur aspect: o conversație sinceră și deschisă!
Mocanu Daria, 16 ani, HR, Colegiul Național „Unirea” Focșani
Pornesc de la o vorbă veche, spre a vă povesti o întâmplare recentă din viața mea, „copiii sunt oglinda părinților “. Până de curând credeam că lumea este a mea, că totul mi se cuvine, dar dintr-o dată m-am trezit la realitate; a fost nevoie de o întâmplare neprevăzută pentru a realiza acest lucru .
Într-o zi normală, mă trezesc, îmi fac ritualul de dimineață. Fiind o zi liberă, îmi petrec dimineața cu mama, la masa la cafea și din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul cel mai sensibil pentru mine: viitorul. Mă hotărâsem de curând că vreau să îmi urmez vocația și să valorific talentul primit, să le ofer și altora o bucurie. Încă nu apucasem să discut acest aspect cu familia, deci azi era momentul. Am început discuția calm, îi destăinuiam alegerea mame și dintr-o dată, o văd cum se schimbă la față, tenul i se întunecă, vocea începe să îi tremure și mâinile să execute gesturi necontrolate. Fac o pauză, o las să se calmeze și reiau discuția cu calm. După monologul meu, îl numesc așa pentru că în tot acest timp ea nu a mai avut nicio intervenție, o văd cum se ridică de la masă, stă fermă în fața mea și aud cu răsună toată casa „Eu vreau sa urmezi medicina!”. Liniște totală, nu mai aveam replica. Se uita la mine și înțelegea totuși că am un blocaj emoțional, că visul meu este pe cale de a fii spulberat; pune un pahar cu apă și revine la mine. Începe să îmi povestească că în toată tinerețea ei și-a dorit sa devină medic, dar imposibilitățile familiare au făcut-o să renunțe la acest vis și să se mulțumească cu puțin. Acum, tot ce își dorește este ca eu, copilul ei, să îi îndeplinesc acest vis. Ce mi se pare ciudat este faptul că în tot acest timp, ea nu a ținut cont de alegerea de mea, de ceea ce simțeam eu. Discuția noastră s-a încheiat acolo. A fost o zi mohorâtă în casă, nu a mai existat schimb de replici între noi. Seara, ajunge tata acasă și este pus la curent cu întâmplările din ziua respectivă. Sunteți curioși cum a reacționat la alegerea mea? Ei bine, nu, nu m-a susținut. Visul meu a murit încetul cu încetul ,dar nu și în sufletul meu; eu speram ca ei sa înțeleagă că ceea ce nu au reușit ei să realizeze nu este responsabilitatea mea, deoarece am eu și visurile mele.
Această întâmplare este una dintre discuțiile zilnice dintre adolescenți și părinții. Toți se întreabă de ce tinerii sunt răzvrătiți, dar nimeni nu se întreabă dacă aceștia sunt ascultați în mod activ copii, dacă li se oferă timp să își realizeze ceea ce și-au propus. Trăim într-o lume în care copiii trebuie să fie oglinda părinților, dar în care nimeni nu știe că un părinte crescut cu regretele crește, la rândul său, un copil cu regrete, deoarece îi taie aripile înainte ca acestea sa crească, nu îl lasă să zboare unde îl duce intuiția. Închei cu o întrebare: „câți dintre voi va regăsiți în trăirile mele?”.
Danae Georgiana, 17 ani, HR, Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu” Focșani
Adolescenții în viața adulților
În anii anteriori, am avut o experiență mai „deosebită” . Mă plimbam singură prin parc, încercând să mă eliberez de gândurile și emoțiile negative care mă sufocau în ultima vreme. Când mergeam îngândurată, am dat de un bătrân în scaun cu rotile care încerca să urce o pantă abruptă. Se oprea la fiecare câțiva metri, încercând să-și recapete suflul. Am fost mișcată de situația sa și am încercat să-l ajut. Bătrânul mi-a mulțumit, iar eu am începusem să vorbesc cu el în timp ce îl ajutam să ajungă sus.
Am aflat că domnul era veteran de război și că fusese rănit în acțiune. Deși a reușit să se recupereze fizic, rănile emoționale l-au urmărit toată viața. A vorbit cu mine despre traumele pe care le-a trăit în război și despre greutățile cu care s-a confruntat după întoarcerea acasă. Am ascultat cu atenție și am simțit o conexiune puternică cu el. M-am simțit privilegiată că pot să-l ajut și să-l ascult.
Am realizat că toți avem traume și greutăți cu care ne confruntăm în viață, și că ar trebui să ne ajutăm reciproc să le depășim. M-am întors acasă cu o perspectivă nouă și o dorință puternică de a ajuta oamenii din jurul meu. Am început să caut modalități de a fi mai implicată în comunitate și de a ajuta oamenii care aveau nevoie de sprijin. Această experiență mi-a deschis ochii și mi-a dat puterea să-mi asum responsabilitatea pentru propria viață și să ajut și alți oameni să-și depășească problemele.
Lupu Ștefania, 14 ani, HR, Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” Focșani
Suhani Mittal pentru The New York Times, „Those Bedroom Blues: Side One”
M-am trezit astăzi, o altă zi monotonă din viața mea de adolescentă. Bineînțeles, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific telefonul și să mă uit pe rețelele de socializare. În dimineața asta, ai mei sunt plecați la serviciu, deci, toată casa este a mea. M-am dat jos din pat si am băgat muzică la boxă. Să nu vă imaginați că sunt o persoană foarte culturalizată în domeniul acesta, bineînțeles, ca majoritatea a copiilor de vârsta mea, prefer melodiile care conțin în instrumental un bass puternic și ale căror versuri sunt legate de droguri, bătaie sau anturaj prost, chiar dacă eu, personal, nu am pus în viața mea gura pe o țigară.
„Astăzi am programare cu doamna psiholog a liceului’’. Da, din când în când mai vorbesc cu ea. Nu e vorba ca n-aș avea încredere în mama acasă, însă simt că ea mereu îmi spune lucrurile în așa fel încât să-mi placă ce aud atunci când le zice. Doamna psiholog este o persoană din exterior, asta mă face să vreau și mai tare să discut cu ea. Sincer, este un adult care a reușit foarte ușor să-mi ajungă la inimă, chiar dacă eu nu prea pot să înțeleg lumea adulților. Am impresia că noi, adolescenții, nu suntem niciodată luați în serios atunci când vrem să ne exprimăm larg problemele. Majoritatea părinților ne spun ca „o să uiți de asta când o să crești mare’’ sau, clasicul: „astea sunt nimicuri, eu am probleme mai mari’’. Adulții mereu vor să pară superiori doar din cauza faptului că ei ar fi posesorii unor „experiențe de viața’’ mult mai intense. Practic, „sunt trecuți prin viața’’ și pot decide care probleme sunt importante și care nu reprezintă absolut nimic în viața unei persoane. Adulții mi se par niște oameni falși, dacă pot spune asta. Mereu încearcă sa pară pregătiți de orice și nu pot accepta faptul că mai fac și greșeli din când în când. Spre exemplu, unele relații părinte-copil în care doar figurile parentale au dreptate de fiecare dată, iar copilul este cel care „nu știe încă’’ sau „nu are cum să aibă dreptate’’. Da, sunt de acord ca părinții au un anumit scop, acela de a ne ghida în viață și de a ne fi aproape în orice moment, însă majoritatea au tendința de a uita că propriul lor copil este și el o persoană, o ființă umană, care are sentimente, emoții si gânduri sau trăiri personale.
Nu pot spune că am avut parte de adulți iresponsabili sau prea impunători în viața mea, deoarece părinții mei au fost din totdeauna chill. La fel și doamna psiholog, care reușește de fiecare dată să devină și ea adolescentă atunci când vorbește cu mine. Adulții nu sunt persoane rele și nu trebuie să fie priviți într-un mod greșit, însă nu voi reuși niciodată să îi înțeleg în totalitate.
Lupu Ana-Maria, 15 ani, HR, Colegiul Național „Unirea”
Nu am înțeles niciodată lumea adulților... Asta până când am fost nevoit să gândesc și, mai apoi, să acționez ca unul. Și nu, schimbarea asta nu s-a produs din senin, ci a fost determinată de un eveniment tragic din viața mea.
Tatăl meu a suferit de un infarct care i-a pus capăt zilelor, iar lucrul acesta a pus capac familiei, în special mamei care, deși avea o relație departe de a fi perfectă cu el, a suferit enorm. Nu pot spune că mi-a fost ușor să-mi gestionez emoțiile și trăirile, ba din contră, mi-a fost al naibii de greu. Cu toate acestea, am conștientizat că trebuie să mă adun și să o ajut pe mama să depășească momentul de grea încercare. Am știut atunci că trebuie să fiu eu acela care îi șterge lacrimile de pe obraz și să mă transform dintr-un puștan în „bărbatul casei”. Până la acel moment mi se spunea adesea să-mi „bag mințile în cap” pentru că am ajuns la o vârstă la care prioritățile ar trebui să fie altele decât distracția și „copilăriile”.
În ciuda celor întâmplate, caracterul meu a rămas similar, suportând doar câteva schimbări. Încă mi se mai spune că ar trebui să mă maturizez, dar ce nu știe nimeni este că felul meu de a fi maschează suferințe ascunse și probleme emoționale.
Potică Adrian, 17 ani, HR, Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” Focșani