Despre Adolescență - sec. XXI (1)
Pentru această postare din seria #geninsider, v-am pregătit ceva total deosebit! PARTEA ÎNTÂI
Astăzi, vă încântăm cu ceva foarte special. Voluntarii festivalului au pregătit o colecție de texte și desene, pe baza următoarelor cinci teme: social media, vicii, evenimente istorice, adulții în viața adolescenților, adolescenții în viața adulților, care au ca scop punerea sub lupă a adolescentului contemporan și cum contextul socio-politic îi influențează viața de zi cu zi.
Social media
Social media are rolul de a asigura un mediu safe pentru tineri, în care aceștia pot socializa, împărtăși idei sau prin care își pot exprima opiniile în mod direct. Întrebarea pe care mulți dintre noi, adolescenții, ne-o punem, este dacă rețelele sociale chiar îndeplinesc aceste condiții? Răspunsul este pe cât se poate de dezamăgitor.
Feed-ul meu este dominat de poze împopoțonate cu detalii care ar da impresia că lumea e roz, lipsită de griji și perfectă. Alte postări prezintă ființe care definesc standardele societății și care, pe mine, o tânără în formare, mă descurajează. Nu toți adolescenții sunt modele, de aceea se ajunge la anxietate și chiar depresie. O spun având siguranța că mulți dintre voi, cei care citiți, empatizați cu părerile mele.
Pentru mine, social media promovează o toxicitate pe care mulți o savurează, pentru care chiar și eu am dezvoltat un fel de obsesie. Se promovează o competiție inutilă între utilizatori pentru a ieși în evidență persoana care are cea mai râvnită viață împărtășită pe internet. În goana mea după validare socială, uit să mă iubesc pentru ce sunt și nu pentru ce arăt. Într-un mod clișeic, nu totul este despre pretty eyes și aparențe, ci despre esențe. Cuvintele sunt foarte importante, deși, în această situație, sunt cam greu de urmat.
În spatele fotografiilor ,,instagramabile” pot fi oameni cu insecurități, dar care nu pun accent pe ele. Faima, popularitatea, le oferă o influență persoanelor care sunt, pesemne, perfecte. Poate că perfecțiunea e relativă, la fel și frumusețea. În contextul actual, e irelevantă această informație, fiindcă odată ce te înjosești, vei ieși foarte greu din cercul în care lipsa stimei de sine se resimte permanent.
Aparențele înșală. Sfatul universal pe care toată lumea îl dă este să nu te mai compari cu ceilalți. Oare ajută? Do what makes you feel good. Break the standards. Stay safe.
Fulga Elena, 15 ani, Colegiul Național „Unirea”
Seerat Sharma pentru The New York Times, „My Chlotes. My Choice.”
Nu știu sigur cum percep cei de vârsta mea social media, dar eu simt că lumea noastră e împărțită în două: cum ești în realitate și cum te afișezi pe platformele de socializare.
„E bună poza asta pentru story?”, „Ce mașină scumpă și-a luat de ziua lui! Și acum se laudă mereu cu ea, este enervant!”, „De ce nu mi-a dat X like la noua postare?”, „De ce pe tine te urmăresc mai multe persoane? Și eu vreau să cunoască mai multă lume!”, „Fata aceea are viața perfectă — părinții îi cumpără mereu ce vrea, toți băieții de la ea din liceu o plac, este îmbrăcată doar în haine de firmă! De ce nu pot să fiu ca ea?”. Prea multe gânduri ne sunt influențate de ceea ce vedem și alegem să „consumăm” pe social media...
De la dominația Instagram-ului, până la TikTok-uri celebre, am pierdut plăcerea de a sta pur și simplu împreună cu prietenii, de a ne bucura de amintiri împărtășite de-a lungul anilor și de a râde la povești stupide despre ceea ce făceam în clasa a II-a când ne plictiseam la educație plastică. Copii de 7 ani au acces la rețele de socializare și sunt captivați de ceea ce află de acolo, încercând în mod eronat să copieze adulții, în loc să se joace în fața blocului cu cretă sau „La perete, la perete, stop!”. Adolescente în devenire își doresc să fie precum modelele de la casele de modă cunoscute, fără să conștientizeze faptul că în spatele acestora este o întreagă echipă de oameni specializați, care se ocupă doar de aspectul lor fizic. Așa că fetele inocente își schimbă cursul firesc al vieții, sperând să se asemene unor imagini prelucrate.
Cu cât îți petreci mai mult timp pe social media, analizând fiecare poză postată de tine, de prieteni și de celebrități, îți pierzi încet, dar sigur, percepția despre realitate. Rămâi singur, în camera ta, privind un ecran și întrebându-te cu ce ai greșit, de nu poți avea o viață mai interesantă, precum o au restul din jurul tău. În toată tristețea aceea, uiți că probabil cei pe care îi admiri de când erai mic au reușit să zâmbească doar pentru 5 secunde, cât timp au făcut poza, iar după aceea au plâns fiindcă nu au mâncat nimic toată ziua ca să arate bine pentru următorii săi.
Pentru mine, social media mai înseamnă și mindless scrolling timp de 3 ore, ca la final să te întrebi: „de ce am pierdut atâta timp, când puteam să mă văd cu prietenii, când puteam să-mi urmez o pasiune, când puteam să fac un sport sau când puteam să încerc rețeta de tort pe care mi-am promis că o voi testa atunci când mă voi plictisi?”. Creierele noastre sunt „spălate” prin tiktok-uri și algoritmi, iar noi nu putem să ieșim din acest ciclu vicios, fiindcă avem nevoie de ceva mai presus de orice — validarea celorlalți. Din păcate, căutăm validare de la persoane pe care le admirăm pe Instagram, dar cu care nu ne-am înțelege sub nicio formă în viața reală. Totul pare ca o provocare de a fi cunoscut de cât mai mulți oameni și să fii plăcut în toate grupurile de prieteni...
Da, social media face mai ușoară conectarea cu persoane chiar și de pe alte continente. Da, social media poate să fie modalitatea prin care să cunoști un adevărat prieten la care nu te-ai fi putut gândi. Da, social media poate fi folosită pentru a face vizibilă o activitate umanitară, un festival sau o comunitate binevoitoare. Da, este frumos să vezi ce fac colegii tăi în timpul vacanței de vară și îți poate face plăcere să postezi din diferite locuri pe care le vizitezi pentru a rămâne cu amintiri. Dar gândește-te de două ori la prețul pe care-l plătești atunci când te prinzi în „pânza de păianjeni” reprezentată de ceea ce înseamnă social media pentru noi, în zilele noastre!
Mirodone Maria, 18 ani, PR, Colegiul Național „Unirea”
După părerea mea, cyber-bullying-ul a devenit o problemă tot mai răspândită în societatea noastră, iar impactul acestuia poate fi devastator pentru victimele implicate. Drept exemplu, am fost martora unei astfel de întâmplări, care m-a afectat profund și m-a făcut să realizez importanța luptei împotriva acestei probleme. În urmă cu câteva luni, am observat pe rețelele de socializare un comportament neadecvat și agresiv îndreptat împotriva unei fete care era de-o vârstă cu mine. Din păcate, aceasta era deja o victimă a bullying-ului și nu își găsea liniștea nici pe internet. Ceea ce m-a șocat cel mai mult a fost numărul mare de oameni care se alăturau agresorului, dându-i dreptate și alimentând comportamentul inacceptabil.
Am hotărât să acționez, să încerc să opresc acest val de agresivitate și să ajut această tânără. Am încercat să o încurajez, să o fac să înțeleagă că nu este singură și că există oameni care o susțin. În același timp, am început să iau măsuri împotriva agresorului și a celor care îi dădeau dreptate. Am raportat comportamentul lor la administrația site-ului și am încercat să îi conving pe alții să facă același lucru. A durat câteva, care au constat într-o luptă aprigă, dar am reușit să îi conving pe mulți dintre cei care dădeau dreptate agresorului să își schimbe atitudinea. Am văzut cum mesajele de susținere au început să curgă pentru victima bullying-ului, iar agresorul a fost sancționat de administrația site-ului.
Această experiență m-a făcut să realizez cât de important este să fim atenți la ceea ce se întâmplă pe internet și să luptăm împotriva comportamentelor inacceptabile. Este vital să ne asigurăm că toți cei care suferă de bullying, dar și de cyber-bullying sunt protejați și sprijiniți, iar cei care îl perpetuează să fie aduși în fața justiției. Doar astfel putem face o schimbare reală în lumea online și să ne asigurăm că toți oamenii sunt tratați cu respect și demnitate.
Tătaru Daria, 17 ani, HR, Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret”
Era întâi septembrie, ceea ce însemna prima zi de liceu pentru Luiza. Pentru o fată din provincie, un oraș nou avea să fie o adevărată experiență ce o va marca pe tot parcursul vieții. Era fericită, deoarece părăsise satul trist și plictisitor, unde și-a petrecut copilăria și o parte din adolescență, până la vârsta de paisprezece ani. Venea foarte rar în oraș, dar înțelegea că oamenii de aici sunt mai frumoși si mai inteligenți. Voia să fie și ea ca ei.
Luiza nu avea multe haine și nici o situație materială bună, dar părinții ei munceau din răsputeri ca ea să urmeze o educație bună, să meargă la liceu și să își depășească condiția. Părinții Luizei erau oameni muncitori, care nu acordau atenție alimentației copilului lor și acesta poate fi motivul pentru care Luiza suferea de o formă de obezitate. Prima impresie pe care și-a făcut-o față de colegii ei a fost că toți aveau haine noi și frumoase, în timp ce ea avea hainele surorii ei mai mari și niște pantofi rupți și murdari. Copiii au început să râdă ea și să o batjocorească. I se spunea „rățușca cea urâtă” și nimeni nu o striga pe nume ei adevărat. Colegii ei găseau tot felul de metode de a râde ea ea, făcând-o pe Luiza să se simtă exclusă.
Luiza era foarte tristă. A început să petreacă mult timp pe rețelele sociale. Peste tot vedea fete frumoase și slabe și își dorea să fie și ea la fel ca ele. Nu înțelegea cum toată lumea avea o viață perfectă și era atât de fericită pe internet. Își dorea și ea asta. A observat că toate aceste fete aveau un singur lucru in comun: erau slabe, așa că s-a gândit că acesta trebuie să fie secretul pentru o viață fericită. Voia atenție de la colegii ei, voia să se facă observată și să fie apreciată de cei din jur. Astfel o dorință aprigă i-a pus stăpânire pe gânduri, iar singurului ei scop era să slăbească cât mai repede. Se uita în oglindă și nu se simțea bine în corpul ei. Până să ajungă la liceu, ea nu avea nicio problema cu felul în care arată și nimeni nu i-a spus vreodată că este prea grasă. Dar acum toată lumea din jurul ei doar asta vedea. Astfel încât, Luiza a început o luptă între ea și organismul ei. A început să refuze să mănânce și orice gând la mâncare îi provoca o stare de disconfort. A observat că deja slăbise câteva kilograme, prin aceasta metoda de tortură, într-un timp scurt și s-a gândit că acesta este secretul pentru a arăta ca fetele „normale”.
La liceu, colegii ei au observat că slăbise și toată lumea îi acorda acum atenție. Luiza nu mai era acum doar „fata aia grasă” sau „rățușca cea urâtă”, ci era considerată una dintre cele mai frumoase fete din clasă. Părea fericită, dar nimeni nu știa cu adevărat cum se simțea pe interior. Când ajungea acasă, se închidea în camera ei și plângea până rămânea fără suflare. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă în mintea ei. Se privea în oglindă și își dorea să fie și mai slabă. Cu toate că viața ei căpătase alt sens, ea își dorea în continuare să slăbească. Era lipsită de energie și voia mereu să doarmă. Deja căpătase foarte multe frustrări. Într-o zi, când se afla la liceu, totul i s-a încețoșat în fața ochilor. Auzea în jurul ei doar niște voci, dar nu putea distinge ce i se întâmpla. Când s-a trezit era deja la spital. Luiza leșinase la liceu. Lângă ea se afla mama ei, care era foarte îngrijorată. În acele momente, aceasta a realizat că fiica ei are cu adevărat o problemă și au consultat un specialist, care i-a pus diagnosticul de anorexie. O boală foarte gravă, de care Luiza nu mai auzise până atunci. I s-a spus ca este necesar să mănânce, deoarece altfel viața ei va lua sfârșit.
Luiza era devastată și nu dorea să accepte ce îi spusese medicul, deoarece își dorea să slăbească în continuare. Luiza a continuat acest mod de viața, în care mânca foarte rar, iar starea ei de sănătate s-a înrăutățit. Din păcate, ea nu a mai avut nicio șansă și a pierdut lupta aceasta boală.
Dumbravă Delia, 18 ani, HR, Colegiul Național „Unirea” Focșani
Ciubotaru Ema, 15 ani, Colegiul Național „Unirea”, pentru genTeatru, „Adolescentul ca individ în lumea de astăzi” (Adolescența e perioada schimbării; procesul de autodescoperire și evoluție este plin de emoție și obstacole, însă în viitor va fi privit cu nostalgie.)
M-am trezit cu rimelul curs pe toată fața, perna udă și cu o mare migrenă. Simt că nu pot respir, că nu mai exist, că sunt un nimic. Un gunoi. Ieri a fost ziua mea. M-am trezit binedispusă și entuziasmată pentru ziua ce va urma. Habar nu aveam că-mi voi regreta toată existența...
Mi-am început ziua ca de obicei. M-am dus la baie, m-am spălat pe dinți și mi-am savurat mic-dejunul în mica mea bucătărie cu fereastra spre răsărit. Pisica mea, Katty ,a venit și mi-a urat un „La mulți ani!” prin simplul fapt că s-a gudurat pe lângă mine. Nu știu ce m-aș face fără ea. Îmi verific telefonul. Două mesaje primite — unul de la mama și celălalt de la tata. M-a consolat gândul că este mult prea devreme pentru ca populația lumii să fie trează la ora asta, dar zumzetul mașinilor de afară mi-a lăsat un gol în stomac. Mi-am terminat zilnicul bol cu cereale și m-am dus către a-mi face un duș, când...telefonul a zumzăit. Entuziastă, am alergat în doi pași către telefon, gândindu-mă la multitudinile de persoane de la mine din liceu. Introduc parola și simt că-mi apare zâmbetul pe față. Jennifer, cea mai populară fată din liceu, m-a etichetat pe Facebook!? Nu-mi vine să cred! Sar prin casă, nu credeam că eram în stare să fiu atletică. Eram fericită că Jenn, așa cum o alintam pe vremea în care făceam balet împreună, și-a adus aminte de mine. Eram curioasă să văd despre ce este vorba, când, îmi pică fața. Erau două poze cu mine, în două ipostaze diferite — prima, în care eram anorexică și nefericită cu corpul în care trăiam, de pe vremea când făceam balet și, a doua, cu mine de acum, cu o greutate normală, însă fericită și stăpână pe sine. Cu zâmbetul deja mort de pe față, ochii mei se grăbesc în a citi descrierea: „La mulți ani, drăguță! Sper ca la momentul în care citești această postare să fi la al treilea tort mâncat pe ziua de azi. Pupici, Jennifer!!!”. Mi-a picat fața. Brusc, picioarele mele au început să tremure, ajungând să cad pe podea. Lacrimile au început să-mi curgă mai ceva ca o fântână arteziană. Mi s-a făcut rău. Țipetele de mai devreme de fericire s-au transformat acum în urlete și suspine. Sunt terminată. Cei doi prieteni pe care îi aveam cu siguranță nu mă vor băga în seamă. Toată lumea mă va urî pentru cine eram odată, pentru standardele cu care am refuzat să mă conformez.
Am plâns ore în șir. Eram conștientă de ce va urma și amânam momentul. Trebuia să mă pregătesc să plec la liceu... Mi-am spălat fața, am pus un hanorac pe mine și m-am îmbrăcat cu o pereche de blugi și m-am grăbit să ajung la liceu. Nu mare mi-a fost mirarea când m-am trezit că „defilez” pe holuri, iar lumea face mișto de mine, mă batjocorește și arată cu degetul spre mine. Am încercat să rămân cât pot de calmă, însă, în zadar. Inevitabil lacrimile au început să se prelingă din nou pe fața mea. Drumul relativ scurt către clasă s-a transformat într-un lung maraton. Cu chiu, cu vai, am ajuns în banca mea. Îmi regret existența. O urăsc pe Jennifer. Dacă nu ar fi fost ea, nimeni nu m-ar fi făcut să mă simt în halul acesta. Urăsc toate rețelele de socializare. Mi-au distrus viața. Toată lumea arată doar curcubee și norișori, însă este total invers. Sper ca un meteorit să vină și să distrugă toată planeta. Să se sfârșească cu tot ceea ce înseamnă Internet.
Dobre Bianca, 15 ani, HR, Colegiul Național „Unirea”
Vicii
A fost o perioadă în viața mea în care nimic nu mai conta. Nu mâncam, evitam orice interacțiune umană care ar fi putut să mă distragă de la scopul pe care îl aveam: un shortcut care face același lucru iar și iar, fără nicio altă întrebuințare. Totuși, acesta este motivul pentru care povestea mea a fost scrisă.
Companiile software și-au făcut treaba. M-au ademenit într-o închisoare a realității virtuale. Nu am conștientizat aceste aspecte la început și n-am crezut că am o problemă pentru că mereu îmi spuneam că știu când să mă opresc. Deși nu am fost niciodată un adept al social media-ului, petreceam ore jucându-mă pe calculator. Nu consideram asta un lucru rău până când au început să apară „efectele adverse”. Refuzam orice prieten care mă invita în oraș, motivând că n-am terminat jocul. Această stare de fapt i-a făcut pe prietenii mei să se îndepărteze treptat de mine. Eram singur, doar eu și jocurile mele. Poate că obținusem aceea liniște la care tânjeam, dar cu ce preț? Toți mă ocoleau, nimeni nu mai voia să vorbească cu mine. Starea de bine pe care mi-a oferit-o tehnologia s-a evaporat treptat... Trebuia să găsesc o soluție, dar tot ceea ce făceam era să mă joc în continuare. Eram dezamăgit de mine și asta îmi adâncea și mai mult starea de rău pe care o aveam. Am început să dau vina pe prietenii mei pentru tot ceea ce mi se întâmpla, până în punctul în care am ajuns să cred că sunt o victimă, ca urmare a unui proces de denigrare la adresa mea.
Rezolvarea a venit în urma unei singure fraze "Înțelepciunea constă în a găsi soluții și nu în a avea probleme". Această frază m-a trezit la realitate și m-a motivat să-mi rezolv problema.
Cristea Sebastian, 17 ani, Liceul „Duiliu Zamfirescu” Focșani
Iris Peng pentru The New York Times, „Gaps in Life”
Evenimente istorice majore
Era în anul 2020, când pandemia a lovit lumea și viața noastră a fost dată peste cap. Nicio altă generație nu a trecut prin asemenea situație, iar adolescenții din secolul XXI erau printre cei mai afectați. Unii dintre ei nu mai aveau acces la educație, alții își pierduseră joburile de vară, iar cei mai mulți nu mai puteau socializa cu prietenii lor. Printre acești adolescenți mă număram și eu.
Pandemia m-a afectat într-un mod pe care nu-l puteam anticipa. Înainte de pandemie, viața mea se desfășura în mare parte la școală și cu prietenii mei, petrecându-mi timpul liber în oraș. Dar odată cu acest virus, rutina mea s-a schimbat radical. Școala a devenit online, iar interacțiunea cu profesorii și colegii mei s-a redus la o simplă conversație pe ecranul calculatorului. Acest lucru a făcut dificilă păstrarea unei rutine și organizarea timpului. În plus, am pierdut posibilitatea de a socializa cu prietenii mei, de a merge la cinema, la concerte și de a face activități în aer liber.
În timpul carantinei, mi-am dat seama cât de important este să ai oameni în jurul tău și să poți interacționa cu ei în mod direct. Am început să simt lipsa conexiunii umane și a interacțiunii sociale și mi-am dat seama ce gol au lăsat acestea în viața mea. Însă, pandemia mi-a oferit și o oportunitate de a reflecta asupra vieții mele și asupra lucrurilor pe care le-am considerat importante înainte de aceasta. Am învățat să apreciez mai mult timpul petrecut cu familia și să găsesc plăcerea în lucrurile simple, precum cititul unei cărți bune sau mersul pe jos în parc.
Deși pandemia mi-a schimbat în mod dramatic modul în care îmi petrec timpul, am învățat să mă adaptez și să găsesc modalități noi de a-mi petrece timpul liber. În cele din urmă, am învățat să apreciez fiecare moment și să nu iau nimic de-a gata în viața mea.
Lupu Alexandra, 17 ani, Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” Focșani
Te-ai întrebat vreodată despre copilăria părinților tăi? Cum se desfășura o zi normală din viața lor? Caci dacă nu, cu siguranță ai auzit expresia “Pe vremea mea…”. Pai și ce vreme? Cum era pe vremea părinților noștri și de ce consideră ei ca au avut o copilărie mult mai frumoasă decât a nostră? Ei bine, ai noștri părinți au copilărit în perioada comunistă, pe la sfârșitul acestei ere.
Perioada comunistă a apărut cu scopul de a construi o societate în care toți cetățenii sunt egali, fără clase sociale, proprietăți private, toate bunurile erau împărțite în mod egal, în special alimentele (ulei, zahăr etc.), iar toți cetățenii aveau un loc de muncă în funcție de cunoștințe, pregătire și îndeletnicire. Locul de muncă putea fi schimbat fără probleme; problematica era să nu muncești căci erai condamnat pentru „trândăvie”. Această perioadă a avut avantaje și dezavantaje, spre exemplu, ca și avantaje: a treia cea mai mare clădire administrativă din lume (Palatul Parlamentului), prima piscină cu valuri din lume și câte și mai câte, care, în ziua de astăzi, nici nu mai pot fi întreținute. Ca și dezavantaje îți voi prezenta ceva ce poate că ai mai auzit, spre exemplu dorința statului de a plăti toate datoriile externe supunând populația la raționalizare.
Cum ne afectează pe noi (adolescenții) perioada comunistă? Noi nu suntem victimele directe acestui regim, dar părinții noștri, cei ce ne educă, sunt. Ei nu au avut aceeași libertate, asemenea nouă. Spre exemplu, libertatea de exprimare, care, din păcate, nici cei bătrâni nu o aveau. Un alt exemplu este sistemul de educație, care era mult mai dur. Dacă cineva făcea vreo greșeală, se ajungea la corecție.
Din păcate, încă ne confruntăm cu un sistem de predare neadaptat la nevoile actuale. Îmi doresc ca generația mea sa vină cu o schimbare în acest sistem.
Zăncescu Popa Sara Maria, 16 ani, PR, Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret”